Cat de bine cunosti pe cineva? Si, mai ales, cand iti dai seama ca il cunosti?

Cred ca e adevarat gandul ca si dupa 20 de ani o persoana poate sa te surprinda prin comportamentul ei si sa iti dai seama ca de fapt nu ai cunoscut-o vreodata.
Astfel, timpul joaca un rol cel putin relativ in ecuatia “hai sa il cunoastem pe cel de langa noi”.
Dar, in acelasi timp, timpul este cadrul perfect ca persoana de langa tine sa se lase descoperita iar tu, mai orb sau mai clarvazator sa vezi acele lucruri care te intereseaza cu valul tras pe ochi pe jumatate sau peste tot capul de doua ori imprejur. Timpul, desi nu iti da mereu senzatia ca te-a ajutat sa cunosti cu adevarat, joaca un rol extrem de important in tot jocul asta.
Zilele, saptamanile, lunile si anii iti ofera sansa de a testa reactii, de a emite supozitii, de a le verifica si chiar de a-ti testa reactiile.
De felul meu, incerc sa nu ma arunc cu capul in fata atunci cand persoana din fata mea are sansa de a deveni un potential “cineva” pentru mine. Desigur, sunt acele cazuri, sa le spunem “flingy”, cand nu prea conteaza eu-ul respectivei persoane ci mai degrava ce poate face ea pentru tine. Sa luam exemplu one night stand-urilor sau relatiilor fara implicare emotionala. Sunt cinstite pentru ca ambii pleaca de la premisa ca celalalt e o fiinta-obiect care e acolo pentru a satisface niste necesitati: de conversatie, de sex etc. Ne trimitem reprezentantii la intalniri, facem excese, ne uimim si pe noi de cum putem sa fim de “altfel”.
E un gen egosit de relatie avut cu tine insuti si dorintele tale stimulate si satisfacute de altcineva. E de departe cel mai usor tip de interactiune.
Dar, in acelasi timp, dupa o perioada, te lasa gol. E minunat pana acolo si, de ce sa nu recunoastem, avem nevoie in viata si de asa ceva. Nu putem trai totul mereu si repetabil la fel de intens. Am fi varza. Fiinta umana nu e conceputa pentru astfel de trairi.
Dar, ca sa revin, atunci cand se intampla ca de prin toata ceata sa rasara iluzia unei luminite, e de departe cel mai optimist tremur pe care il are sufletul. E speranta ca acolo, undeva, la departare se afla un cineva care ar merita cativa ani de rabdare pentru a-l cunoaste si astfel, pentru a-l iubi. Caci eu nu cred ca exista iubire fara cunoastere.
Si, atunci, ca sa imi raspund singura la intrebare…
Cand cunosti cu adevarat pe cineva?
Atunci cand il iubesti.

Advertisements

4 thoughts on “Cat de bine cunosti pe cineva? Si, mai ales, cand iti dai seama ca il cunosti?

  1. Trebuie sa te contrazic. Poti sa iubesti de sa nu mai stii ce-i cu tine, dar sa nu stii mai nimic despre omul de langa tine, si asta deoarece iubirea e o proiectie a viziunilor tale despre un om, nu e cu adevarat ce e omul respectiv. De asta, dupa ce-ti trece si-l vezi cu toate bunele dar mai ales relele, te intrebi: cum am putut eu iubi asa un om?…

  2. Iubirea e ca vinul, ca painea, ca mierea, ca laptele. Adica una singura dar totusi diferita, in functie de individ.Asa iubesti tu. Cum ai descris.Eu iubesc altfel.Doar ce cunosc.

  3. te contrazic si eu …mintea umana este cea mai mare curva … niciodata nu ajungi sa cunosti un om (si mai putin sa-l iubesti) pentru ca se afla intr-o continua schimbare …perversitatea ei atinge cote fantastice … nu poti face altceva decat sa inveti ca sunt si astfel de oameni … sa-ti placa sau nu …a ajunge sa cunosti un om inseamna a ajunge sa fii omul respectiv …daca stai sa te gandesti ca e al dracu de greu sa ajungi sa te cunosti pe tine … cunoasterea altuia pare imposibila …7 ani am incercat sa fiu eu … mi-am dat seama ca nu ma stiu … si de indata ce m-am schimbat … am ramas singur … asa ca …

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s