“Cînd am ajuns la Melk, am fost divizaţi pe grupe în mai multe barăci, conduşi de către un deţinut. Cînd ne-am aşezat în faţa barăcii, eu eram în primul rînd. “Fritz” , precum îi ziceam pe urmă, m-a remarcat şi, de la primul contact, mi-a făcut «ochi dulci». Abia pe urmă am înţeles motivul. M-a întrebat de numele meu mic şi mi-a spus că el îmi va spune Johann. (…) Chiar a doua seară, după ce majoritatea dormeam, Fritz m-a trezit şi m-a invitat la separeul lui. (…) Atunci am scăpat uşor, dar au urmat alte seri… Aşa am început viaţa sexuală. Am povestit totul tatălui meu. El m-a sfătuit să accept, căci în schimb aveam hrană suplimentară şi nu ne trimitea la muncă. Mi-a mai spus să evit sexul anal, ca să nu fac hemoroizi, ceea ce am şi reuşit…”
“Episodul cel mai tragic pentru mine era pierderea părintelui meu, omul pe care l-am iubit şi stimat cel mai mult. (…) Ideea plecării dintre cei vii, pentru a evita suferinţa, umilinţa şi neputinţa, l-a urmărit neîncetat pe tatăl meu. (… ) A făcut rost de două doze de morfină într-o combinaţie care să poată fi absorbită direct prin stomac (…) La duşurile de la Auschwitz tata le ţinea sub braţ şi a reuşit să le salveze. S-a întîmplat în luna august, cînd cele două pachete s-au udat. Atunci tata mi-a propus să le înghiţim căci nu mai avea cum să le salveze. Era o perioadă în care eu prinsesem nădejdea că vom scăpa, frontul se apropia, hrana se îmbunătăţise. (…) aşa că am lăsat doza mortală să se strice. ” (…)
“Într-o zi de iarnă, ţin minte că era data de 11 ianuarie 1945, fiind la muncă, la aproximativ 10 km de lagăr, o idee mi-a străfulgerat prin cap: tata era mort. Cînd am ajuns în lagăr l-am găsit viu. L-am îmbrăţişat, poate şi mai tandru ca altădată. Mi-a destăinuit că a avut o tentativă de sinucidere, folosind cureaua de la pantaloni, dar aceasta s-a rupt şi el s-a trezit pe podea. A urmat o discuţie lungă în care mă convingea că avînd puterile scăzute nu are nici o speranţă de supravieţuire. (…) Şi atunci a venit cel mai cumplit moment. Mi-am scos cureaua şi i-am dat-o. Acest moment mă urmăreşte de atunci (…) Nici azi nu ştiu cît am fost de vinovat (…) Cred că pentru el a fost o uşurare…”.
Prof.dr. Ioan Gottlieb
Absolutely nice since 1985 